Și eu visez la un Crăciun alb, așa cum îl știam de odinioară...Mi se pare uneori că niciodată nu voi mai reuși să retrăiesc întregul peisaj al copilăriei: cu satul bunicilor cufundat în zăpadă, cu troiene înalte cât jumătate din casă, cu strălucirea albului aceluia pur cât vezi cu ochii, cu mii de reflexii de non-culoare, cu scârțâitul tălpilor la fiecare pas, cu nările lipindu-ți-se una de alta imediat ce ieși din casă, cu clarul acela ireal de lună pe un cer incredibil de senin...
Am regăsit o parte din această feerie anul trecut în Zakopane (Polonia).
Dar parcă...
Îmi amintesc că în seara de Ajun ajungeau și părinții mei la bunici, acolo unde eram eu, și imediat dispăreau vreo oră. Bunica îmi spunea că au mers la bunicul bătrân (străbunicul) care locuia în aceeași curte. Nu eram eu prea convinsă, mai ales că nu mă luau și pe mine și nu înțelegeam de ce, dar nici nu căutam prea multe explicații pentru că stăteam cu capul lipit de geam și mă uitam pe cer unde speram să văd sania aceea magică cu cadouri...
Când se întorceau mama și tata, aveau așa un aer de complicitate și mergeam apoi cu toții în casa mare că cică atunci când s-au întors de la bunicu bătrân, parcă au auzit niște clopoței și au văzut lumină acolo. Era o căldură plăcută în casă, cu un miros amestecat de lemne, brad şi frig (da, frigul miroase!), şi totul parcă era învelit într-un aer de aşteptare. În altă încăpere se zărea ditamai copacul împodobit, cu lumânări, globuri, luminițe în formă de clopoței (niciodată nu am avut un brad de Crăciun mic sau chel, ci de fiecare dată atingea tavanul și avea crengi dese și simetrice). Aveam globuri multe și foarte frumoase, din sticlă, dintre care-mi amintesc unele în formă de cap de pisică, altele în formă de om de zăpadă, în formă de conuri de brad, altele micuțe cu desene cu case fumegânde lângă iazuri înghețate, altele de o transparență diafană sau altele roșii, țuguiate, cu mult mai mari decât pumnul meu de atunci, pe care abia le puteam cuprinde în ambele mâini. Îmi spuneau că probabil Moșul l-a adus și l-a pus acolo, dar, dacă tot nu eram acolo, nu a mai rămas să mă aștepte pentru că trebuia să ajungă și la alți copii, însă cu siguranță se va întoarce.
Nu după mult timp, se auzea cineva bătând cu toiagul în ușă - o arătare roșie, cu barba albă, creață și destul de lunguță, cu o față prietenoasă, cu obraji rumeni, buze cărnoase, sprâncene groase și un zâmbet larg. Înainte să scoată din tolba de catifea ce-mi pregătise, eu trebuia să îi spun vreo poezie - două, mama să îi cânte un colind, pentru ca apoi, sub privirile mele extrem de curioase, să scotocească prin sac și să îmi dea tot felul de „bunătățuri” și jucării.După a șasea seară de Ajun, bunicul mi-a spus „Dunel, dar știi că nu există Moș Crăciun, nu-i mai lăsa să te prostească...” Adevăru-i că și cu un an înainte am văzut eu că Moșul acela avea vocea mult prea subțire și mâinile-i zbârcite și noduroase prea semănau cu cele ale Bunicii bătrâne, dar mama - nuuuu, că nu are cum sa fi fost bunica bătrână, fusese Moșul. Iar în acel an, Moșul era înalt, foarte puțin adus de spate, cu o voce care prea semăna a unghiului George.
Nu am simțit dezamăgire de nici un fel, știam cumva că Moșul există oricum, și va exista întotdeauna. E în sufletele noastre și de acolo nu are cum să îl scoată nimeni sau să îl facă impostor.
