Câtă creativitate în „mentalul” politic

"Un alt element fundamental al modernizării statului român este reorganizarea administrativă. Aici avem probleme. Vă mărturisesc că această idee a primit o ripostă destul de puternică din partea partidelor politice, chiar şi a societăţii civile. Anul acesta nu voi renunţa la ideea că, până la alegerile legislative din luna noiembrie, vom putea avea o lege a reorganizării administrative a ţării, lege care să intre într-un proces de implementare treptată în ciclul electoral următor, 2012 - 2016, urmând ca implementarea completă să fie la sfârşitul anului 2016", a afirmat Băsescu, la Gala Studenţilor Români din Străinătate, desfăşurată la Palatul Parlamentului.

Ce înțeleg eu din asta: cu toate că partidele politice, inclusiv societatea civilă, nu sunt de acord cu reorganizarea administrativă, dl. Președinte este determinat să o realizeze oricum. Îmi amintesc de Lăpușneanul și, parafrazând, Președintele a spus cam așa:  „dacă voi (partide, societate civilă, oricine) nu vreți reorganizare administrativă, eu vreau, și voi merge înainte cu asta cu sau fără voia voastră!”.

Citind mai departe, am aflat despre iniţiativa ministrului Administraţiei şi Internelor, Traian Igaş, de a permite candidaturile înalţilor funcţionari publici la alegerile locale şi parlamentare din toamna acestui an, fără a demisiona din funcţie. 

Foarte drăguță treabă și asta, ce să zic. Înseamnă că de exemplu prefecții, cei care trebuie să nu fie înscriși în nici un partid politic, vor putea candida în cadrul alegerilor pe care le organizează, probabil ca și independenți susținuți de un partid politic sau cine știe ce artificiu s-o mai găsi. Dacă le iese altceva mai bun - care oricum le va asigura continuitate în funcții publice înalte, foarte bine, dacă nu - s-or mulțumi și cu ce au avut, sperând pe mai departe la o halcă mare în cazul în care partidul din care provin (sau, oricum, cel „susținător”) va câștiga alegerile.


Ce de inițiative și câtă creativitate!

De ce nu ne ascultăm mai des intuiția?

Cred că dacă oamenii și-ar asculta mai des intuiția, s-ar feri de multe întâmplări nefericite sau, din contra, s-ar apropia mai repede de situația/ipostaza dorită. Intuiția este o comunicare primară cu Universul, fără biasările induse apoi de rațiune.  Acesta este motivul pentru care cred că se spune că cei mai mari dușmani ai noștri suntem noi înșine!

Intuiția e cea mai pură imagine despre realitate pe care am putea-o vreodată percepe. Și totuși, oare de ce avem tendința să o reprimăm?...

              

Poveștile nemuritoare nu mint, doar „omit” o parte a Adevărului

Profu de română (a cărui filosofie de viață mi-a lăsat o amprentă profundă în cei 8 ani de proximitate) spunea întotdeauna că cine nu a intrat în contact cu poveștile nemuritoare în copilărie are un fel de handicap social pe viață. Nici o altă experiență din copilărie nu te pregătește mai bine pentru viață, formându-ți principii și valori autentice, solide, sănătoase, pentru că în povești stă întreaga ordine a lumii, dintotdeauna. Ei bine, deși am crezut în asta timp de mai bine de 10 ani, acum încep să mă îndoiesc.


Ce se întâmplă în povești?
- toate încep cu „a fost odată ca niciodată că dacă n-ar fi fost nici nu s-ar fi povestit”. Chiar dacă formularea poate diferi puțin de la o poveste la alta, ideea e aceeași: că acțiunea e plasată într-un timp imemorial, în „illo tempore”, și e aceeași poveste de azi, de ieri, de acum 100 sau de acum 1000 de ani. Până la urmă, ca și în „Nemurirea” lui Kundera, poveștile de viață și întâmplările în sine, ipostazele umane sunt aceleași, diferă doar decorul și personajele!
- apoi majoritatea sunt despre copii sărmani, vitregiți de soartă, care fie sunt orfani, fie sunt crescuți de părinți vitregi, care trăiesc de cele mai multe ori în vreun cătun uitat de lume (azi am spune că fac parte din „grupurile dezavantajate” :D) (de exemplu Petru Cenușă sau Florița din Codru). O altă tipologie a personajului principal din basme este cea în care protagonistul este „fiul cel mic al împăratului”, fără să fi demonstrat capacități intelectuale deosebite și care nu se remarcase până atunci decât prin indolență (Harap Alb). Într-un fel sau altul însă, aceștia reușesc prin mijloace proprii să ajungă în vârful piramidei sociale sau oricum să își construiască un veritabil capital social (Croitorașul cel Viteaz sau personajul din „Fluierul fermecat”). Cu alte cuvinte, oricâtor grele încercări ar fi supus protagonistul, acesta reușește întotdeauna să-și depășească propria condiție. În cele din urmă Binele învinge Răul, viața își reia cursul normal și Ordinea este restabilită. Răul este privit doar ca o încercare de destabilizare a Universului, o imersiune în peisajul general al Binelui, moment în care apare Eroul Salvator și toate reintră în normal (Zmeul Zmeilor este băgat în pământ până la gât după care i se taie capul, Ghionoaia este urmărită în zbor și sfârtecată, Muma Pădurii se încurcă în plasele formate în urma aruncării vreunui obiect fermecat, Spânul (Omul Roșu) este de asemenea ucis și exemplele pot continua).
- în mod cert poveștile cu prinți și prințese, fete de împărat sau domnițe se termină în momentul în care fata este urcată pe cal de către flăcău și „așa au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”.

Ei bine, fraza aceea de sfârșit cu „și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa, și-am încălecat pe-o căpșună și v-am spus o mare și gogonată minciună” - pe care eu am ignorat-o întotdeauna - ne avertizează că de fapt lucrurile poate că nu stau chiar așa, poate nu întotdeauna Binele învinge Răul, nu întotdeauna reușești să îți depășești condiția, nu întotdeauna eforturile tale au rezultatul dorit, și uneori, oricât de mult ți-ai dori un lucru și oricât de mult te-ai lupta pentru asta, se poate întâmpla să nu obții nimic, pur și simplu!

Dacă mănâncă jăratec și se dă de trei ori peste cap, Mârțoaga nu se transformă în cal măiastru, și de cele mai multe ori în viață întâlnim mai mult spâni, care ne asigură cu vorbe mieroase de ajutorul lor necondiționat și ne lasă baltă când ne e lumea mai dragă sau, mai rău, au urzit planul încă de la început (să ne îndepărteze definitiv din locul pe care de fapt și-l doresc pentru ei înșiși - statutul nostru social, locul nostru de muncă sau chiar prietenii/prietenele, iubiții/iubitele noastre). Sfânta Vineri care să ne spună să nu privim Cerbul direct în ochi nici măcar o secundă pentru că altfel împietrim sau împărăteasa furnicilor care-și cheamă toate suratele să ne ajute să alegem grâul de neghină într-un timp record sunt doar întâmplări fericite. De multe ori persoanele care chiar ne vor binele sunt atât de bine camuflate, încât nici nu le recunoaștem (oricum și în basme, tendința inițială este de a le face râu).

Nu întotdeauna apare un porumbel cu Apa vie în cioc atunci când mai avem o ultimă suflare și nu întotdeauna este lângă noi la momentul potrivit o prințesă care să adune repede și să pună la loc bucățile de carne după ce am fost sfârtecați de Zmeu sau Ghionoaie.

Întotdeauna salata din Grădina Ursului este cea pe care ne-o dorim (e tendința firească, ontologică, de a vrea ce este cel mai bun pentru tine) dar nu întotdeauna reușim să adormim ursul pentru a o fura.

Iar cea mai „gogonată minciună” dintre toate este fix fraza cu „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”! După ce se dă jos de pe cal, fata cea mică a împăratului poate că descoperă că prințul ei nu reprezintă întotdeauna întruchiparea idealului. Chiar dacă au trăit până la adânci bătrâneți, viața lor cu siguranță nu a fost întotdeauna fericită - odată atinsă, starea de fericire nu este continuă așa cum ne mint frumos poveștile. În palat au mai fost și curtezane, și paji, au mai fost și războaie pierdute sau a apărut chiar un nou Zmeu - cineva care amenință din nou Ordinea.

Percepem însă aceste „mici scăpări” ale poveștilor doar în momentul în care dăm nas în nas cu realități pentru care mintea noastră nu fusese pregătită. Și impactul e cam dur... Nu înțelegem ce ni se întâmplă pentru că așteptările noastre de la întâmplări sunt altele, nu se potrivește cu patternurile deja create.

Dar până la urmă, nu-i așa, poveștile nu mint, doar „omit” o parte (esențială) a Adevărului...