Uneori mi-e ciuda pentru momentele pe care nu le mai pot retrai decat in
amintire. Vreau sa recladesc atmosfera din scranciobul de la bunici,
acolo unde stateam ore in sir vara si calatoream prin lumile
personajelor de roman (fie ca era vorba de indienii lui Karl May, zeii
Olimpului, Ciresarii, samuraii din Shogun, Fratii Jderi ai lui
Sadoveanu, sau mai tarziu Magicianul lui Fowels).
Scranciobul era un loc magic pentru mine, imi faceam un culcus comod ca
sa nu amortesc, ma tolaneam de-a lungul, nu inainte de a infige un bat
in pamant care sa ma ajute sa ma pot legana putin fara sa mai ating
solul cu picioarele si incepeam calatoria. La un moment dat aveam chiar
impresia ca nu citesc, ci traiesc aievea toate acele scene si-mi era
ciuda pe Lucky, catelandrul, cand ma mai trezea din reverie cu cate un
cascat sonor.
Scranciobul e de seama mea, mi l-a facut bunicul in vara in care
m-am nascut. La fel si prima saniuta, si mai apoi o masuta si un scaunel
speciale pentru mine.
Simt parca si acum in nari mirosul acela de pulbere fina de praf incins
de dogoarea soarelui care se ridica de pe drum cand mai trecea cate o masina, izul de fan cosit lasat de cate o caruta sau aroma delicateselor pe care mi le pregatea bunica.
Din cand in cand mai venea bunicul sa vada ce fac si-mi spunea „Ei, ei, o sa-ti fie tie dor de toate astea...”, Nu intelegeam atunci ce aveau sa insemne vorbele astea si abia acum cred ca le-am patruns intelesul, mai bine decat poate mi-as fi dorit...
