După vreun sfert de oră de mers cu mașina din La Spezia, drumul se infundă într-o parcare neamenajată. Orientându-ne după mirosul mării, coborâm vreo 5 minute printre vie și lămâi până când dăm de primele case. Nimic nu trădează încă ceea ce are să urmeze și m-am întrebat, cu îndoială, oare de ce tocmai ăsta o fi în vârful topului celor mai frumoase locuri din lume. Nici un indicator spre ceva, nici un om, doar case care ți s-ar părea părăsite dacă nu ai vedea atârnând rufe proaspăt spălate pe frânghiile prinse de geamuri.
Instinctul ne duce pe alei înguste până într-o piață micuță cu o biserică, unde întâlnim primii turiști - semn că suntem pe calea cea bună. După o balustradă se vede că sub noi se întinde o stradă un pic mai lată, cu terase și butiquri de-o parte și de alta și cu bărci de pescuit tot la fiecare a doua casă, semn că marea nu are cum să fie prea departe. Atmosfera era deja mai animată și de peste tot ne învăluiau mirosuri de pește, paste și pizza.
Încă vreo câțiva pași și iată-ne în fața mării, deschizându-se ca o pâlnie. În stânga puteam merge pe Via dell'Amore spre Riomaggiore, iar în dreapta părea sa fie un loc de promenadă de-a lungul mării de unde am fi putut vedea întregul sat. Presați de timp, alegem să o luăm în dreapta, eu una încă neîncrezătoare și ușor dezamăgită: unde era cel mai frumos loc din lume?...Și iată că, după vreo 30 de metri, privind înapoi, am înțeles:
Totul era perfect: o armonie desăvârșită de culori, într-o lumină nepământeană. Beția Frumosului abia începea. Deși ne propusesem să facem doar câțiva pași, devenisem deja cumva dependenți de locul acela și nu ne-am putut opri. După un colț de stâncă am descoperit că mini-faleza șerpuia de-a lungul întregii coaste dantelate, ducând spre următorul sat (după cum aveam să aflăm ulterior). Manarola rămăsese în urmă, eram doar noi, marea și stâncile. De peste tot ne învăluia un albastru incredibil, salvat de albul valurilor care se zbăteau a zădărnicie de malurile înalte. Timp de câteva fracțiuni de secundă mi-au poposit prin minte imagini cu pescari amăgiți de cântece de sirene. Dacă au existat vreodată creaturile astea, atunci cu siguranță acolo e unul dintre locurile în care ar fi putut trăi nestingherite. M-am simțit cuprinsă de o bucurie inexplicabilă, am simțit că am pătruns într-o altă dimensiune care punea stăpânire pe mine și-n același timp îmi dădea sentimentul unei libetăți depline..."...if there is nothing in common between you and other people, try being close to things, they will not desert you” (Rainer Maria Rilke - Letters to a Young Poet)
Toată reveria mea a fost curmată însă sec: „E târziu, trebuie să plecăm!”. Mi-am promis însă în gând să mă întorc. Odată ce ai gustat din sufletul locului aceluia, e greu să nu-ți dorești să te înfrupți din nou...
