Despre hienele, hoiturile și hidrele societății noastre

Nu pot să rămân nepăsătoare legat de ultimele întâmplări legate de incendiul de la clubul Colectiv.

Am ajuns aproape la saturație și intoxicare de la zecile (de-acum sutele) de transmisii live, răstălmăciri și interpretări legate de acest eveniment. Da, este o tragedie în primul rând pentru familiile celor peste 200 de tineri a căror traiectorie s-a schimbat brusc vineri seara. Am urmărit cu un oarecare dezgust aviditatea mass media față de acest subiect: sâmbătă și duminică, posturile TV se întreceau hulpav în a spune câți morți și câți răniți au fost în urma incendiului; în mintea mea erau ca niște hiene care stau la cotitură să vadă care e cel mai prielnic moment să sară pe hoit pentru cea mai bună bucată de carne: hoitul este evenimentul însuși, exploatat la maximum prin „cea mai bună imagine de la locul tragediei”, „cel mai bun interviu cu cel mai bun martor ocular” etc.; nimic despre disperarea mamelor sau a rudelor care știau că au copii în București - hai să fim serioși, nu „dăm raportul” părinților legat de orice pas pe care îl facem, pot să pun pariu că oricine a avut pe cineva drag de vârstă tânără în București și a auzit ce s-a întâmplat, nu a stat liniștit până ce nu i-a auzit glasul sau nu a aflat într-un fel sau altul că e bine.

Apoi, de luni încolo hienele s-au mutat: din hoitul de vineri a mai rămas doar scheletul în care și-ar fi rupt dinții, nicio bucățică de carne bună... Evenimentul în sine nu mai putea fi exploatat ca atare, trebuiau căutate alte nuanțe, trebuiau exploatate emoțiile. Așa că și-au găsit alte unghiuri de interes: au început să apară imagini cu chipurile celor morți, au început să apară poveștile de viață ale celor dispăruți dintre noi sau ale celor răniți; s-au urmărit reacțiile „lideilor de opinie”: politicieni, reprezentanți ai cultelor religioase; au început să se caute vinovați.

A fost demis șeful ANPC, prima demitere oficială. Pot înțelege de ce, dar în esență mi se pare o mârșăvie! E o instituție mult prea puțin importantă în ochii oamenilor dar și în contextul general și real al întâmplării - adică sună bine pentru că îi zice „protecția consumatorului” și ar fi trebuit să fie prima care îi „protejează” pe cei din club??? Toți cei care ar fi trebuit să se simtă mult mai responsabili - sau direct responsabili - au stat de-o parte și au așteptat să vadă ce se întâmplă, neștiind cum să reacționeze. Ca niște balauri ascunși în spatele zidului dincolo de care îi aștepta focul furiei oamenilor de rând pe care i-au asuprit de generații întregi și acum sunt gata să se dezlănțuie într-un mod necontrolat pentru că vor un răspuns. Păi cine să demisioneze? Oare cei care au dat autorizațiile de funcționare a clubului? Cei care ar fi trebuit să efectueze controale periodice și au stat în birouri sau, mai rău, au fost puși să șteargă rapoartele de contatare a neregulilor? Sau poate șefii lor? Sau poate primarul Sectorului 4? Au apărut imagini cu acționarii clubului (apropos, sunt asociați și nu acționari) scoși cu cătușe de la audieri. Bun. Au apărut informații că sunt acuzați de ucidere din culpă. Ok . Dar și-au dat singuri autorizațiile? Balaurii însă au fost luați prin surprindere de încăpățânarea celor care totuși vor ca „vinovatul” să aibă un chip și un nume. Și atunci ce și-au zis: ia hai să-l găsim - șeful de la ANPC o fi bun? Buuun, măcar încercăm. Doar că este-o vorbă din bătrâni: „ferească Sfântul să se deștepte prostul” - și uite că s-a deșteptat, oamenii n-au mai înghițit-o și pe asta. Au ieșit în stradă aseară cu zecile de mii... Unde mai pui că „amărâtul” de la ANPC a aflat din presă că a fost demis!

Dar hidra are întotdeauna mai multe capete; ia uită-te că azi și-a dat demisia Ponta (pardon, și-a depus mandatul de Prim Ministru - sună mai bine), declarând că nu a putut rămâne indiferent la dorința celor care au ieșit ieri în stradă și este un gest de onoare. Serios???? Păi ia să facem un mic efort de memorie... Din august încoace toată lumea aștepta asta dintr-un moment în altul, doar că Victor Ponta a preferat să prelungească agonia cât mai mult. Încă nu găsiseră un moment prielnic - nici el nici cei din jur. Cred însă că măcar a fost conștient că nu avea cum să își termine mandatul la termen. Nu avuseseră loc alegeri pentru șefia PSD, deci Dragnea nu avea legitimitatea necesară pentru impunerea unui nou premier. În plus, nu se ivise niciun motiv suficient de bun și de convenabil pentru un asemenea gest.

Și uite că întâmplarea face să ardă peste 200 de oameni într-un club cu o capacitate aprobată de 80 de persoane; emoția colectivă se umflă până când ajunge spre punctul culminant; și ca un gest de onoare și în deplin sentiment de empatie cu cei afectați de această tragedie națională, primul ministru al României își „depune mandatul”, apoteotic, pentru a nu inflama și mai mult masele și pentru a asigura în continuare stabilitatea țării...

Nici că ar fi putut spera la un moment mai bun. Toți ar trebui să fie mulțumiți: cei care au ieșit în stradă au rămas brusc fără principala revendicare, astfel că sloganul „Demisia”, scandat aseară din mii de piepturi, devine desuet. Guvernanților li s-a terminat de cea mai mare bătaie de cap care i-a bântuit începând din vară: cum să nu mai fie Ponta Prim Ministru fără a avea și altcineva de suferit în vreun fel.  Acoliții puterii pot răsufla ușurați: au scăpat și de data asta. Ceilalți politicieni pot și ei să mai stea liniștiți o vreme: până se instalează noul guvern - care oricum, cel puțin din inerție, va beneficia de un val de simpatie și încredere inițială, nici n-apucă bine să își intre în funcțiune și deja sunt alegeri generale.

A, și cred că au mai scăpat de o problemă din care nu știau cum să iasă: cum să îl „debarce” pe Oprea fără să se supere numeni și să fie împăcată toată lumea; să-și fi dat demisia? Exclus, că doar ce vină avea el că polițistul din „cortegiul” său a picat ca bolovanul într-o groapă și-a murit? De ce n-a văzut-o și, oricum, cine a pus groapa acolo? Să îi ceară Primul Ministru demisia? Cine cui? Ponta lui Oprea? Exact... Și totuși noul Prim Ministru nu cred că va dori să poarte în mandatul său oricum scurt „povara” Oprea, deci din nou o rezolvare convenabilă a situației.

Și-așa, uite câte capete ale hidrei Sistemului au fost hrănite, lingându-și botul cu o satisfacție bolnăvicioasă!

Tribut adus Profesorului meu

Rare poate sunt momentele în care privim în urmă, nu pentru a găsi vini mai mult sau mai puțin imaginare pentru ceea ce suntem astăzi, ci cu gratitudine pentru faptul de a ne fi fost scoși în cale oameni-îngeri ai devenirii noastre. 

Unul dintre oamenii a căror incidență mi-au schimbat traiectoria este profesorul meu de limba și literatura română din școala generală și liceu, dl. Petre Isachi. Cei 8 ani de interacțiune mi-au modelat modul de a gândi și percepe lumea. Literatura este lumea, spunea profesorul meu, poezia se regăsește la fiecare pas, în noi și în ceilalți, trebuie doar să ne creăm predispoziția necesară pentru ca poietica universală să ni se reveleze. 

Cel mai mare dușman al nostru este mediocritatea din noi, împotriva căreia trebuie să luptăm cu toate forțele. Mediocritatea ucide inițiativa, mediocritatea nivelează inteligența, te aruncă într-un vertij al uniformizării căruia cu greu i te mai poți sustrage întrucât conformismul e mai comod decât starea de revoltă. „Revoltați-vă, spunea profesorul meu, revoltați-vă permanent împotriva celorlalți dar mai ales împotriva voastră!”. Singurul lucru care ne deosebește de ceilalți este gândirea. „Gândiți ceea ce vi se întâmplă, gândiți-vă pe voi înșivă!”, ne îndemna, fără odihnă, profesorul meu. 

Cuvântul este arma cea mai importantă prin care poți lupta împotriva lumii, dar trebuie să ne obișnuim să vedem mai ales ce este dincolo de cuvinte, care este încărcătura simbolică a semnelor, ce se ascunde în spatele acestor vehicule informaționale. Asta este adevărata putere. „Nu vă lăsați manipulați, gândiți pentru că altfel deveniți doar masă de manevră, desprindeți-vă de mulțime, nu vă mulțumiți să rămâneți în gloată!”. 

„Orice idee este bună, atât timp cât este argumentată! Poți spune oricând la ora mea că Eminescu este prost, dacă îmi și demonstrezi asta. Învățați să vă susțineți punctul de vedere!” „Fugiți de incultură, salvați-vă din gloată, cuceriți-vă libertatea prin cultură și gândire!”. Aveam să aflu mult mai târziu cât adevăr era în cuvintele repetate aproape obsesiv „Câtă libertate, atâta constrângere!”. Da, constrângerea (de fapt auto-constrângerea) crește odată cu creșterea gradului de libertate; libertatea spiritului are nevoie de manifestare în toate planurile, inclusiv în cel acțional, dar aici cunoaște și cea mai mare îngrădire, pentru că libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea celuilalt.

Mi-au rămas încă vii toate aceste structuri cognitive formate în respectiva perioadă. Da, am fugit dintotdeauna de mediocritate, deși nu e ușor nici să-ți asumi singurătatea. „Numai în solitudine se creează!”, îmi răsună din nou în minte cuvintele profesorului meu, iar „cu cât jertfa este mai mare, cu atât sufletul creației tale este mai puternic”. 

Îmi amintesc una dintre primele ore de seminar din facultate, când într-un text despre identitatea și unitatea culturală a Europei apărea sintagma „dihotomie exhaustivă”. Ne-a întrebat lectorul dacă o putem explica; mi-a fost rușine să sparg tăcerea de câteva zeci de secunde și să spun că da, pentru că profesorul meu ne vorbise ani în șir despre dihotomia bine-rău pe care o găsim la tot pasul și despre cum lumea în sine este construită pe antiteze și dihotomii, dar nu neapărat exhaustive pentru că nici o stare (a materiei sau a sentimentului) nu este pură (după principiul Yin Yang).

Și da, Domnule Profesor, aveți, din nou, dreptate, că se poate gusta din înțelepciunea lumii prin literatură, poți chiar cunoaște lumea prin literatură, printr-un fel de meta-experiență spre o devenire autentică...

Semnul departarii

Trimite, Doamne, semnul depărtării,
Din când în când câte un pui de înger,
Să bată alb din aripă la lună,
Să-mi dea din nou povața ta mai bună!

(Tudor Arghezi - Psalm)

Al meu suflet, Psyche

Mi-e sufletul greu.... Se prăbușește de greutatea negurii din ceilalți. Da, știu, nu ar trebui să las pe nimeni și nimic să îl ucidă, și totuși... Cum să faci să îți depășești condiția asta de om, când ești condamnat să trăiești pe lângă oameni, când intertacțiunile sociale sunt sursă și condiție a asigurării nevoilor de bază? De ce trebuie să fie atât de greu să îți poți desface aripile să zbori liber? De ce zborul tău e perceput de ceilalți ca fiind un pericol - nu pentru tine, ci pentru ei?

„Al meu suflet, Psyche, m-a întrebat: tu, care alergi, ce crezi despre cei care aleargă; tu care stai ce crezi despre cei care stau?

Numai când stau, am păreri despre cei care aleargă, dar când alerg, alerg pur şi simplu, nici nu mă gândesc la cei care stau.” (Nichita Stănescu - Al meu suflet, Psyche)

Ei bine, Nichita, dar... de ce oamenii aleg mai degrabă să stea decât să alerge?

Despre vânătoare

La doar câțiva km de Cluj, se întinde un tărâm magic. Pe dealurile ondulate ale Mociului, zeci de mii de viețuitoare trăiesc într-o simbioză perfectă, ignorând parcă prezența omului.
Acolo timpul a stat în loc. Nu se mai măsoară în ore, ci în perioadele dintre deplasările mistreților: când ies din culcuș la scăldat, când merg să mănănce, când se retrag...

Doar cursa Tarom București-Cluj stabilește un reper fix: e 22.30... Însă de la înălțimea zborului, pare doar o palidă amintire a vieții orașului. E singura care sparge liniștea cerului, dar zgomotul e totuși mult prea îndepărtat pentru a strica ceva din armonie. Vine oricum dintr-o altă lume...

Înainte să pătrunzi pe acel tărâm, te dezbraci de condiția de om, la hotar. Nu ai voie să faci nici un zgomot care ți-ar face simțită prezența. E ca-n povești: dacă te văd sau te miros, vraja se rupe și nu ți se mai arată nimic. Îmbracă-te cu haine din fibre care nu foșnesc, nu-ți spăla hainele cu detergent cu miros, pune-ți telefonul pe silent sau mai bine închide-l de tot, dacă mergi cu mașina - stinge farurile, radio/CD player-ul; nu te parfuma, folosește deodorante inodore, nu trânti ușa de la mașină când urci sau cobori, nu fă mișcări bruște, vorbește în șoaptă sau deloc, stai nemișcat!

Deschide-ți sufletul și primește experiența așa cum e ea... Fii una cu natura și te va răsplăti, va căpăta încet-încet încredere și-ți va revela din fețele ei: azi o capră curioasă care-ți sare-n cale din deset, te privește fix câteva secunde și apoi se afundă-n pădure, ca o nălucă, mâine doi iepuri zglobii prin trifoi, în altă zi un uliu, altă dată un pui prostuț de vulpe care abia-nvață și el lumea. Iar revelația supremă sunt mistreții - ființe înzestrate cu un deosebit simț al auzului și mirosului care nu se-arată decât dacă nu întrevăd nici un pericol.

Am aflat că vânătoarea nu e un scop în sine, este un mod de viață. Nu este un hobby, cu atât mai puțin un sport, este o pasiune! Nu înseamnă să mergi să ucizi, doar de dragul de a auzi sunetul puștii!

”Nu tragi decât dacă ești abolut sigur, astfel încât să nu rănești doar și să faci animalul să sufere, găsindu-și sfârșitul cine știe pe unde și după cât timp. Animalul ăla e tot acolo, și mâine și poimâine, așteaptă până ești sigur!”, spune cineva pentru care vânătoarea e o a doua natură a sa.

Nu e o cursă contracronometru, e un joc înafara timpului: un joc al inteligenței; rolurile se schimbă foarte des. Nu e vorba de a atenta unul la viața celuilalt, ăsta e cel mai primitiv mod de a privi lucrurile. Nu. Ambii se adulmecă, își urmăresc mișcările unul aluia și așteaptă răbdători primul semn al slăbiciunii celuilalt. Inteligența omului nu e cu nimic mai presus; din contra, omul pornește din start cu dezavantajul de a fi stat deja prea mult timp printre lucruri fabricate.

„Cu arma trebuie să te comporți ca și cu o femeie: o ții ferm, fără să o strângi prea tare, atingi trăgaciul cu blândețe, mângâindu-l până simți că începe să opună rezistență, îți ții respirația, după care apeși sigur. Arma trebuie să o simți, ca și cum ar fi o prelungire a brațului tău!”.

Poveste de iarnă (Winter's Tale) sau despre ideea de destin

Cred din ce în ce mai mult că totul se întâmplă cu un scop și nu se întâmplă decât atunci când, cel puțin teoretic, suntem pregătiți să înțelegem. Vorba aia: „Toate la timpul lor”!

Am văzut de curând un film interesant: Poveste de iarnă (Winter's Tale). Dincolo de a fi o simplă poveste de dragoste, așa cum e prezentat, filmul este o altă interpretare a ideii de destin: fiecare om vine pe lume cu o menire, cu un scop, iar în momentul în care și-l îndeplinește, părăsește această dimensiune pentru a se transforma într-o stea,. Scopul acesta nu este unul egoist sau egocentric, ci înseamnă a aduce o minune în viața altcuiva. Fiecare stea nu este nimic altceva decât o mărturie vie și accesibilă oricând tuturor pentru a se convinge că minunile există.

Am ținut minte mai ales că Universul știe destinul fiecărui om, iar atunci când trebuie să se împlinească, tot Universul e cel care încetinește cumva pentru ca tu, omul, să poți să-ți îndeplinești destinul, să rămâi cumva pe calea ta.

Sigur, și Lucifer își are menirea lui, și face tot posibilul ca numărul de stele să nu se înmulțească; slujitori mefistofelici sunt la tot pasul, pregătiți să-ți „netezească” drumul. În plus, cel mai mare dușman al omului e omul însuși, uneori interpretând greșit toate semnele. Însă Universul se pare că e destul de generos cu șansele...

Filmul ăsta m-a ajutat cumva să-mi dau seama de câte ori a încetinit Universul pentru mine în ultimul timp. De mai multe ori am avut senzația că toate conjuncturile s-au format de așa natură, încât eu să mai pricep câte ceva. Bine-nțeles, „nepătrunsul ascuns” al lui Blaga trăiește în continuare, dar cum altfel am putea aprecia mai bine corola de minuni?

       „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
        și nu ucid
        cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
        în calea mea
        în flori, îm ochi, pe buze ori morminte.
        Lumina altora
        sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
        în adâncimi de întuneric,
        dar eu,
        eu cu lumina mea sporesc a lumii taină!”

Sărbătoarea iubirii

Azi sunt 4 ani de când am îngropat o parte din mine. Am știut dintotdeauna că viața mea nu va mai fi niciodată la fel „după”, și am avut dreptate. Mi-am imaginat momentul de zeci de ori și nu a fost deloc precum mi-am închipuit. Stăteam pur și simplu cu privirea tâmpă, dincolo de timp și de ceea ce se petrecea în jurul meu, și mă uitam fix la el, în timp ce ne îndepărtam ușor, ușor, de casă. El pentru totdeauna. Pășeam pe un covor de omăt de un alb imaculat, într-un frig imperial.

Nu mă simțeam pregătită să-i las trupul să plece, am ridicat pânza pentru a-l privi pentru ultima dată. Cică așa ceva nu se face... ei, și? Erau peste 100 de oameni în jur, și cu toate acestea, cumva ăla a fost momentul nostru, doar al nostru.

Mi-a spus apoi de mai multe ori să nu-mi fac griji, îi e bine, moartea asta nu-i decât o altfel de viață. M-am mai liniștit, e drept.... Următorul Crăciun l-am văzut stând pe pat, așteptându-mă parcă să năvălesc în casă, ca de obicei, ca să-i dau de veste că am ajuns. Preț de câteva secunde am uitat tot ce se întâmplase anul acela și așteptam să-i aud vocea. Să fi fost de vină lumina difuză de la focul de lemne din sobă?... De parcă mai contează!

Hm... Azi e sărbătoarea iubirii. Te iubesc, bunicle! (nu e greșeală de dactilografie, doar că așa îi spuneam)