Azi sunt 4 ani de când am îngropat o parte din mine. Am știut dintotdeauna că viața mea nu va mai fi niciodată la fel „după”, și am avut dreptate. Mi-am imaginat momentul de zeci de ori și nu a fost deloc precum mi-am închipuit. Stăteam pur și simplu cu privirea tâmpă, dincolo de timp și de ceea ce se petrecea în jurul meu, și mă uitam fix la el, în timp ce ne îndepărtam ușor, ușor, de casă. El pentru totdeauna. Pășeam pe un covor de omăt de un alb imaculat, într-un frig imperial.
Nu mă simțeam pregătită să-i las trupul să plece, am ridicat pânza pentru a-l privi pentru ultima dată. Cică așa ceva nu se face... ei, și? Erau peste 100 de oameni în jur, și cu toate acestea, cumva ăla a fost momentul nostru, doar al nostru.
Mi-a spus apoi de mai multe ori să nu-mi fac griji, îi e bine, moartea asta nu-i decât o altfel de viață. M-am mai liniștit, e drept.... Următorul Crăciun l-am văzut stând pe pat, așteptându-mă parcă să năvălesc în casă, ca de obicei, ca să-i dau de veste că am ajuns. Preț de câteva secunde am uitat tot ce se întâmplase anul acela și așteptam să-i aud vocea. Să fi fost de vină lumina difuză de la focul de lemne din sobă?... De parcă mai contează!
Hm... Azi e sărbătoarea iubirii. Te iubesc, bunicle! (nu e greșeală de dactilografie, doar că așa îi spuneam)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu