Despre veștejirea timpului din noi

„Mereu cerșim vieții ani mai mulți, așa-n neștire,
Ne răzvrătim, ne plângem de pierderea noastră,
Și încă nu-nţelegem că fără de iubire
Se vestejeşte Timpul în noi ca floarea-n glastră”
                                                (Vasile Voiculescu)

... fără de iubirea de noi înșine în primul rând; cine nu se iubește pe sine, nu iubește lumea. Nu vorbim de iubirea narcisistă, egoistă, ci de Iubire ca modus vivendi. Dacă nu ne putem accepta/iubi pe noi înșine, cu toate calitățile și mai ales defectele noastre, cum am putea să-i acceptăm/iubim pe ceilalți? Până la urmă, orice declarație de dragoste este o perorație către tine însuți și când spui cuiva „te iubesc” îți spui tot ție - iubești de fapt ceea ce este el pentru tine, ceea ce a adus în viața ta și ceea ce te face pe tine să simți.

Obișnuim să ne pierdem printre nimicuri și ne plângem de cât de repede trece timpul pe lângă noi. Vrem din ce în ce mai mult de la noi, de la ceilalți, de la viață și trăim într-un permanent vertij al nemulțumirilor și frustrărilor. Dar niciodată aproape nu stăm în loc să iubim ceea ce avem deja.

Eu am făcut un exercițiu de un week-end și mi-a priit. Merită încercat!

Povești nemuritoare

Mi-am dat seama de curând că niciodată nu voi înceta să cred în poveștile nemuritoare pe care mi le citea bunicul bătrân (adică străbunicul meu) până să merg la școală.

Țin minte și acum ca și atunci că erau cărțile mici de la editura Ion Creangă și mai erau niște cărți mai mari, aproape de format A4, în care prima literă din poveste era scrisă cu un font special, de dimensiuni mult mai mărite decât restul; am încercat să regăsesc cărțile care mi-au dat atâtea vise, dar încă nu am reușit. Ghemuită pe patul de lângă sobă, auzind pe fundal cum trosneau lemnele și simțind aproape vibrația torsului de pisică, ascultam cum îmi „cetea” bunicul bătrân despre toate acele întâmplări cu Zmeul Zmeilor, Pătru Cenușă sau Pasărea Măiastră. Îmi amintesc cu fior senzația de cufundare în lumea aceea care părea atât de reală, despre care o bună bucată de vreme am fost convinsă că există cu adevărat și mă gândeam oare unde-o fi capătul pământului și cum o arăta sau cum o fi să treci de hotarele împărăției ori să te urci pe un cal măiastru, să clipești o dată și să fi trecut deja peste nouă mări și nouă țări. De fiecare dată când auzeam la sfârșit „Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa. Și-am încălecat pe-o căpșună și v-am spus o mare și gogonată minciună”, ignoram fraza pentru că era în discordanță cu imaginația mea: cum adică a fost o minciună? Din când în când, visul se întrerupea pentru că bunica bătrână termina de pregătit masa de seara din care țin minte gustul de mămăligă vârtoasă cu „scrijăle” (adică un fel de compot din perje și mere uscate vara la soare) sau cu brânză cu smântână - din care îmi plăcea să aleg doar smântâna).
 
Așa am început să cred în Bine, în Frumos și în Dreptate. Așa am descoperit Omul Frumos (parafrazându-l pe Dan Puric)  în care cred și acum, și mi-e foarte greu să înțeleg meschinăriile din jur. Recunosc foarte greu relele intenții pentru că nu îmi pot imagina motivul pentru care îți poate face cineva rău din moment ce tu nu i-ai făcut nici unul. Nu pot să întind curse celorlalți și să aștept să îi prind la cotitură. Cred că totuși, în esență, firea omului este bună și depinde doar de o serie de circumstanțe dacă la suprafață iese doar partea negativă. De multe ori îmi spun ceilalți că „Parcă trăiești în altă lume”, sau... „Tu pe ce lume trăiești?”. Ei bine, în lumea mea oamenii îți vor doar binele și nu au intenții ascunse. În lumea mea, poți răsturna munții cu un grăunte de credință în iubire și voință. În lumea mea există Dreptate, Adevăr și Frumos, și nu voi lăsa nimic să o distrugă!