Nostalgii

Uneori mi-e ciuda pentru momentele pe care nu le mai pot retrai decat in amintire. Vreau sa recladesc atmosfera din scranciobul de la bunici, acolo unde stateam ore in sir vara si calatoream prin lumile personajelor de roman (fie ca era vorba de indienii lui Karl May, zeii Olimpului, Ciresarii, samuraii din Shogun, Fratii Jderi ai lui Sadoveanu, sau mai tarziu Magicianul lui Fowels).

Scranciobul era un loc magic pentru mine, imi faceam un culcus comod ca sa nu amortesc, ma tolaneam de-a lungul, nu inainte de a infige un bat in pamant care sa ma ajute sa ma pot legana putin fara sa mai ating solul cu picioarele si incepeam calatoria. La un moment dat aveam chiar impresia ca nu citesc, ci traiesc aievea toate acele scene si-mi era ciuda pe Lucky, catelandrul, cand ma mai trezea din reverie cu cate un cascat sonor.

Scranciobul e de seama mea, mi l-a facut bunicul in vara in care m-am nascut. La fel si prima saniuta, si mai apoi o masuta si un scaunel speciale pentru mine.

Simt parca si acum in nari mirosul acela de pulbere fina de praf incins de dogoarea soarelui care se ridica de pe drum cand mai trecea cate o masina, izul de fan cosit lasat de cate o caruta sau aroma delicateselor pe care mi le pregatea bunica.

Din cand in cand mai venea bunicul sa vada ce fac si-mi spunea „Ei, ei, o sa-ti fie tie dor de toate astea...”, Nu intelegeam atunci ce aveau sa insemne vorbele astea si abia acum cred ca le-am patruns intelesul, mai bine decat poate mi-as fi dorit...

Dezamăgire

Sunt multe lucruri care m-au revoltat, dar parcă nici unul mai mult ca ceea ce s-a întâmplat în ultimele ore. Mi se pare că suntem o țară de nimicuri care căutăm satisfacții în meschinării… Mă refer la condamnarea lui Adrian Năstase și la ce a urmat după.

1. Sigur că o fi având Adrian Năstase păcatele lui, dar acesta pare a fi unul dintre dosarele cele mai slabe din punct de vedere al probelor administrate – sau așa au zis judecătorii din prima instanță. Și atunci? Vânătoarea asta de vrăjitoare pare că nu se mai termină…
2. E cel puțin cretin să te gândești că Năstase a vrut să facă show la televizor și de asta s-a împușcat! Dacă voia doar să stârnească emoții, nu cred că s-ar fi împușcat în gât! Cred că nimeni nu poate să își dea cu presupusul legat de cum ar fi reacționat dacă ar fi fost în locul lui Năstase. Sigur, judecând din fotoliul de acasă, gestul poate părea teatral și exagerat, dar în contextul în care în ultimul an a avut peste 100 de audieri la DNA – asta înseamnă cam una la 3 zile, în contextul în care au vrut să îl umilească total și să îl arate lumii întregi îngenuncheat în fața „sistemului” care în sfârșit funcționează și a făcut dreptate, fost ministru de externe și prim-ministru – sincer, aproape că îi înțeleg și respect gestul. În asemenea circumstanțe, nici măcar „inumanul” Năstase nu ar fi putut calcula cu sânge rece momentul în care ar trebui să apese pe trăgaci ca să se împuște dar nu chiar mortal, doar de „amorul artei”!
3. Toate hienele PDL-iste au început să declare că da, în sfârșit s-a dovedit că justiția este independentă, își face treaba. Prima condamnare adevărată! Curios că după ce Adrian Năstase a plecat din casa din Zambaccian, dar nu în mașina poliției cu cătușe pe mâini ci în ambulanță după o tentativă de sinucidere, nici unul nu a mai făcut nici o declarație.
4. Am citit dimineață prin ziare că România și Bulgaria nu au intrat în Shengen din cauza corupției și că în sfârșit s-a făcut ceva în această direcție. Adică cum (vorba ceea): condamnarea lui Năstase e un fel de free pass către zona Schengen??? Avem nevoie să găsim cu orice preț pe cine să arătăm cu degetul pentru fapte de corupție, fie ele demonstrate sau nu, ca să ne mângâie Bruxell-ul pe creștet și să ne spună „Bravo!”? Se pare că da, așa funcționează. Doamne ferește să fi convins pe cineva să facă lobby de atâția ani sau să fi văzut o preocupare reală a autorităților pentru a fi incluși în spațiul Shengen! Cine să facă asta? Câte vizite oficiale a făcut/primit Președintele în ultimul an?... Ultima de care îmi amintesc e cea din 11 iunie, când l-a felicitat la Cotroceni pe Prințul Charles al Marii Britanii pentru jubileul de diamant al căsătoriei Reginei Elisabeta a II-a (noroc cu translatorul care și-a dat seama de gafa monumentală și a tradus că îl felicită pentru jubileul de diamant legat de încoronare). A, uitasem cum am răspuns deciziei Europei de a ne spune Halt! la ușa Shengenului: am oprit la vamă tirurile cu flori din Olanda!
5. Imediat după ce fostul premier a ajuns la spital cu ambulanța, au început să vină tot felul de personaje PSD-iste să se intereseze de starea în care se află Adrian Năstase. Sunt convinsă că unii au fost motivați doar de multitudinea de camere de luat vederi din fața intrării în spital, dar sunt la fel de convinsă că alții au venit dintr-un gest pur de solidaritate umană. Victor Ponta cred că face parte din a doua categorie: era vizibil marcat de ceea ce se întâmplase și a mers în calitate de om, nu de Prim Ministru, să fie alături de cel căruia îi datorează aproape tot din ceea ce este acum. Și tot din această calitate a făcut declarația pentru care a fost imediat pus la zid: „Sper că Băsescu este fericit”. A fost o reacție impulsivă (pe care poate ar fi putut să nu și-o manifeste), dar a fost reacția Omului Victor Ponta și nu a politicianului. Nu cred că în drum spre spital s-a gândit „Hm, or să sară ăștia pe mine să dau declarații, oare ce să spun? A, da, trebuie să mai dau o flegmă spre Băsescu”. Oricum, nu cred că Băsescu a dormit bine astă noapte.
6. Ceea ce s-a întâmplat seara trecută a fost o dramă. Nu pentru că învinuitul Năstase a fost condamnat. Oricine este capabil și vrea să înțeleagă un pic mai mult din ce se întâmplă în jurul lui, își dă seama că e o dramă a societății noastre în ansamblu, o criză de spasmofilie a Sistemului. Nu se poate ca după 22 de ani de când minăm democrația să fim martorii unor astfel de scene! Simt o dezamăgire organică.

Despre motivul drumului

Ideea de drum, de cale, e unul dintre laitmotivele existenței noastre.

Suntem într-o călătorie continuă: prin viață, prin imaginație, prin Cunoaștere, pe drumuri largi și bătătorite de șes, pe poteci înguste și neștiute de munte, pe uscat, prin văzduh sau pe apă ca-n povești, cu gândul sau cu fapta.

Unele drumuri au și un capăt, altele nu. Uneori ne căutăm tovarăși de drum - de puține ori îi găsim pe cei potriviți, alteori suntem nevoiți să mergem singuri: fiecare trebuie să-și urce propria-i Golgotă!

Câtă creativitate în „mentalul” politic

"Un alt element fundamental al modernizării statului român este reorganizarea administrativă. Aici avem probleme. Vă mărturisesc că această idee a primit o ripostă destul de puternică din partea partidelor politice, chiar şi a societăţii civile. Anul acesta nu voi renunţa la ideea că, până la alegerile legislative din luna noiembrie, vom putea avea o lege a reorganizării administrative a ţării, lege care să intre într-un proces de implementare treptată în ciclul electoral următor, 2012 - 2016, urmând ca implementarea completă să fie la sfârşitul anului 2016", a afirmat Băsescu, la Gala Studenţilor Români din Străinătate, desfăşurată la Palatul Parlamentului.

Ce înțeleg eu din asta: cu toate că partidele politice, inclusiv societatea civilă, nu sunt de acord cu reorganizarea administrativă, dl. Președinte este determinat să o realizeze oricum. Îmi amintesc de Lăpușneanul și, parafrazând, Președintele a spus cam așa:  „dacă voi (partide, societate civilă, oricine) nu vreți reorganizare administrativă, eu vreau, și voi merge înainte cu asta cu sau fără voia voastră!”.

Citind mai departe, am aflat despre iniţiativa ministrului Administraţiei şi Internelor, Traian Igaş, de a permite candidaturile înalţilor funcţionari publici la alegerile locale şi parlamentare din toamna acestui an, fără a demisiona din funcţie. 

Foarte drăguță treabă și asta, ce să zic. Înseamnă că de exemplu prefecții, cei care trebuie să nu fie înscriși în nici un partid politic, vor putea candida în cadrul alegerilor pe care le organizează, probabil ca și independenți susținuți de un partid politic sau cine știe ce artificiu s-o mai găsi. Dacă le iese altceva mai bun - care oricum le va asigura continuitate în funcții publice înalte, foarte bine, dacă nu - s-or mulțumi și cu ce au avut, sperând pe mai departe la o halcă mare în cazul în care partidul din care provin (sau, oricum, cel „susținător”) va câștiga alegerile.


Ce de inițiative și câtă creativitate!

De ce nu ne ascultăm mai des intuiția?

Cred că dacă oamenii și-ar asculta mai des intuiția, s-ar feri de multe întâmplări nefericite sau, din contra, s-ar apropia mai repede de situația/ipostaza dorită. Intuiția este o comunicare primară cu Universul, fără biasările induse apoi de rațiune.  Acesta este motivul pentru care cred că se spune că cei mai mari dușmani ai noștri suntem noi înșine!

Intuiția e cea mai pură imagine despre realitate pe care am putea-o vreodată percepe. Și totuși, oare de ce avem tendința să o reprimăm?...

              

Poveștile nemuritoare nu mint, doar „omit” o parte a Adevărului

Profu de română (a cărui filosofie de viață mi-a lăsat o amprentă profundă în cei 8 ani de proximitate) spunea întotdeauna că cine nu a intrat în contact cu poveștile nemuritoare în copilărie are un fel de handicap social pe viață. Nici o altă experiență din copilărie nu te pregătește mai bine pentru viață, formându-ți principii și valori autentice, solide, sănătoase, pentru că în povești stă întreaga ordine a lumii, dintotdeauna. Ei bine, deși am crezut în asta timp de mai bine de 10 ani, acum încep să mă îndoiesc.


Ce se întâmplă în povești?
- toate încep cu „a fost odată ca niciodată că dacă n-ar fi fost nici nu s-ar fi povestit”. Chiar dacă formularea poate diferi puțin de la o poveste la alta, ideea e aceeași: că acțiunea e plasată într-un timp imemorial, în „illo tempore”, și e aceeași poveste de azi, de ieri, de acum 100 sau de acum 1000 de ani. Până la urmă, ca și în „Nemurirea” lui Kundera, poveștile de viață și întâmplările în sine, ipostazele umane sunt aceleași, diferă doar decorul și personajele!
- apoi majoritatea sunt despre copii sărmani, vitregiți de soartă, care fie sunt orfani, fie sunt crescuți de părinți vitregi, care trăiesc de cele mai multe ori în vreun cătun uitat de lume (azi am spune că fac parte din „grupurile dezavantajate” :D) (de exemplu Petru Cenușă sau Florița din Codru). O altă tipologie a personajului principal din basme este cea în care protagonistul este „fiul cel mic al împăratului”, fără să fi demonstrat capacități intelectuale deosebite și care nu se remarcase până atunci decât prin indolență (Harap Alb). Într-un fel sau altul însă, aceștia reușesc prin mijloace proprii să ajungă în vârful piramidei sociale sau oricum să își construiască un veritabil capital social (Croitorașul cel Viteaz sau personajul din „Fluierul fermecat”). Cu alte cuvinte, oricâtor grele încercări ar fi supus protagonistul, acesta reușește întotdeauna să-și depășească propria condiție. În cele din urmă Binele învinge Răul, viața își reia cursul normal și Ordinea este restabilită. Răul este privit doar ca o încercare de destabilizare a Universului, o imersiune în peisajul general al Binelui, moment în care apare Eroul Salvator și toate reintră în normal (Zmeul Zmeilor este băgat în pământ până la gât după care i se taie capul, Ghionoaia este urmărită în zbor și sfârtecată, Muma Pădurii se încurcă în plasele formate în urma aruncării vreunui obiect fermecat, Spânul (Omul Roșu) este de asemenea ucis și exemplele pot continua).
- în mod cert poveștile cu prinți și prințese, fete de împărat sau domnițe se termină în momentul în care fata este urcată pe cal de către flăcău și „așa au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”.

Ei bine, fraza aceea de sfârșit cu „și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa, și-am încălecat pe-o căpșună și v-am spus o mare și gogonată minciună” - pe care eu am ignorat-o întotdeauna - ne avertizează că de fapt lucrurile poate că nu stau chiar așa, poate nu întotdeauna Binele învinge Răul, nu întotdeauna reușești să îți depășești condiția, nu întotdeauna eforturile tale au rezultatul dorit, și uneori, oricât de mult ți-ai dori un lucru și oricât de mult te-ai lupta pentru asta, se poate întâmpla să nu obții nimic, pur și simplu!

Dacă mănâncă jăratec și se dă de trei ori peste cap, Mârțoaga nu se transformă în cal măiastru, și de cele mai multe ori în viață întâlnim mai mult spâni, care ne asigură cu vorbe mieroase de ajutorul lor necondiționat și ne lasă baltă când ne e lumea mai dragă sau, mai rău, au urzit planul încă de la început (să ne îndepărteze definitiv din locul pe care de fapt și-l doresc pentru ei înșiși - statutul nostru social, locul nostru de muncă sau chiar prietenii/prietenele, iubiții/iubitele noastre). Sfânta Vineri care să ne spună să nu privim Cerbul direct în ochi nici măcar o secundă pentru că altfel împietrim sau împărăteasa furnicilor care-și cheamă toate suratele să ne ajute să alegem grâul de neghină într-un timp record sunt doar întâmplări fericite. De multe ori persoanele care chiar ne vor binele sunt atât de bine camuflate, încât nici nu le recunoaștem (oricum și în basme, tendința inițială este de a le face râu).

Nu întotdeauna apare un porumbel cu Apa vie în cioc atunci când mai avem o ultimă suflare și nu întotdeauna este lângă noi la momentul potrivit o prințesă care să adune repede și să pună la loc bucățile de carne după ce am fost sfârtecați de Zmeu sau Ghionoaie.

Întotdeauna salata din Grădina Ursului este cea pe care ne-o dorim (e tendința firească, ontologică, de a vrea ce este cel mai bun pentru tine) dar nu întotdeauna reușim să adormim ursul pentru a o fura.

Iar cea mai „gogonată minciună” dintre toate este fix fraza cu „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”! După ce se dă jos de pe cal, fata cea mică a împăratului poate că descoperă că prințul ei nu reprezintă întotdeauna întruchiparea idealului. Chiar dacă au trăit până la adânci bătrâneți, viața lor cu siguranță nu a fost întotdeauna fericită - odată atinsă, starea de fericire nu este continuă așa cum ne mint frumos poveștile. În palat au mai fost și curtezane, și paji, au mai fost și războaie pierdute sau a apărut chiar un nou Zmeu - cineva care amenință din nou Ordinea.

Percepem însă aceste „mici scăpări” ale poveștilor doar în momentul în care dăm nas în nas cu realități pentru care mintea noastră nu fusese pregătită. Și impactul e cam dur... Nu înțelegem ce ni se întâmplă pentru că așteptările noastre de la întâmplări sunt altele, nu se potrivește cu patternurile deja create.

Dar până la urmă, nu-i așa, poveștile nu mint, doar „omit” o parte (esențială) a Adevărului...