Am văzut de curând un film interesant: Poveste de iarnă (Winter's Tale). Dincolo de a fi o simplă poveste de dragoste, așa cum e prezentat, filmul este o altă interpretare a ideii de destin: fiecare om vine pe lume cu o menire, cu un scop, iar în momentul în care și-l îndeplinește, părăsește această dimensiune pentru a se transforma într-o stea,. Scopul acesta nu este unul egoist sau egocentric, ci înseamnă a aduce o minune în viața altcuiva. Fiecare stea nu este nimic altceva decât o mărturie vie și accesibilă oricând tuturor pentru a se convinge că minunile există.
Am ținut minte mai ales că Universul știe destinul fiecărui om, iar atunci când trebuie să se împlinească, tot Universul e cel care încetinește cumva pentru ca tu, omul, să poți să-ți îndeplinești destinul, să rămâi cumva pe calea ta.
Sigur, și Lucifer își are menirea lui, și face tot posibilul ca numărul de stele să nu se înmulțească; slujitori mefistofelici sunt la tot pasul, pregătiți să-ți „netezească” drumul. În plus, cel mai mare dușman al omului e omul însuși, uneori interpretând greșit toate semnele. Însă Universul se pare că e destul de generos cu șansele...
Filmul ăsta m-a ajutat cumva să-mi dau seama de câte ori a încetinit Universul pentru mine în ultimul timp. De mai multe ori am avut senzația că toate conjuncturile s-au format de așa natură, încât eu să mai pricep câte ceva. Bine-nțeles, „nepătrunsul ascuns” al lui Blaga trăiește în continuare, dar cum altfel am putea aprecia mai bine corola de minuni?
„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
și nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, îm ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină!”
