...Stau cate-odata si-mi aduc aminte ce vremuri, ce oameni si ce locuri...

Tocmai am cautat pe google liceul meu si am aflat ca am absolvit acelasi liceu cu Basescu. Nu ca as fi in mod deosebit impresionata, vorba ceea: "Afli? Aflu. Afli ceva nou? Aflu ceva vechi. Cat de vechi?" (Nichita Stanescu). Nu mai conteaza.

Se plangea unul dintre profi ca a mers in audienta la Basescu atunci cand era Primar General sa-l roage sa ajute liceul sa obtina titulatura de colegiu national si nu a vrut sa-l primeasca. Oare de ce nu ma mir... Oamenii care-si uita trecutul sunt la fel de nefericiti ca si cei care si-l neaga. De fapt uitarea e un mecanism psihologic de aparare, tot de negare pana la urma...

Dar nu despre asta voiam sa scriu. M-am uitat pe site-ul liceului MEU si nu am mai recunoscut aproape nimic, desi nu a trecut foarte mult timp de cand am plecat. Am petrecut acolo 8 ani (cls V-XII) si ma simteam cumva foarte stapana pe locul acela, era un spatiu securizant pentru mine. Acum insa nu mai recunosc aproape nimic. Cred ca undeva la 20, maxim 30% dintre profi mai sunt aceiasi.

Sentimentul e ca "S-au stricat lucrurile, pe vremea mea..."

Pe vremea mea era profu de romana, unul dintre oamenii care au avut o influenta decisiva asupra modului meu de gandire. Controversat de multi, inteles de putini, ura mediocritatea si incadrarea in canoane. Ne spunea intotdeauna ca literatura este viata insasi, ca poezia este o ipostaza a frumosului (frumosul ca si categorie estetica) si prefera mai degraba sa ne auda argumentand ca Eminescu e prost decat reproducand elogiile altora. Am dat teze in care fiecare am avut un alt subiect, facut de noi insine. Din clasa a saptea ne-am scris temele pe foi albe A4. Nu am avut niciodata o tema de genul "Comentariu la Legenda Mesterului Manole", ci "Metafora visului in Legenda Mesterului Manole" sau "Metafora creatiei", iar temele trebuia sa le prezentam liber, fara sa citim de pe foi, in 10-15 minute; si chiar trebuia sa ai ce sa spui in timpul ala. Nu am scris niciodata in timpul orelor un comentariu dupa dictare, totul era sub forma unei discutii din care reperele trebuia sa ni le gasim singuri. Cu toate acestea, nu am inteles de exemplu de ce in clasa a VIII m-a trimis la Inspectorat sa aflu daca m-am calificat la olimpiada nationala (dupa n recorectari ale tezelor de la faza judeteana, si ma calificasem :P). Imi amintesc ca eram foarte mirata de unde stiu ceilalti profi de asta si ma felicita, din moment ce proful meu de romana nu stia... Sau in clasa a IX-a, cand mai era o saptamana pana la faza nationala pentru care aveam de scris si un eseu - "Spatiul poetic in poezia lui Alecsandi", cand mi-a spus "cred ca ai putea sa rescrii eseul, gandeste-te si la o alta perspectiva". Am refuzat sa fac asta ("Da, asa incapatanat eram si eu cand eram ca tine") si  am iesit pe locul 8 pe tara. Poate ca as fi fost mai sus daca l-as fi ascultat, poate ca nu...

Profa de latina... Avea o cultura generala extraordinara si o pasiune contagioasa pentru perfectiune. Chiar daca eram clasa de "mate-fizica", de la noi era olimpica nationala cu locul I (era o traditie deja) si cu participare la Arpina, concurs international din Italia. Evaluarile erau de genul "traduceti si comentati adagiul ..." sau "conjugati, declinati...". Am fost foarte mandra cand in clasa a X-a am reusit sa iau unul din cei doi de 10 la o astfel de evaluare.

Profa de istorie... Informatiile din manuale erau doar un punct de plecare, intotdeauna structurandu-ne mult mai bine toate evenimentele. Inca din clasa a V-a faceam referate despre Quetzalcoatl, razboaiele peloponisiace sau doricul, ionicul si corinticul grecesc, modulele de cultura si civilizatie fiind foarte atent parcurse si stabilindu-ne niste repere pe care eu una le mai am si astazi. Am invatat sa distingem stiluri arhitecturale, scoli de pictura, curente artistice, totul intr-un sistem integrat. Istorie nu inseamna numai date si evenimente, inseamna conexiuni, relatii de interdeterminare, mod de gandire.

Profa de fizica... Totul trebuia sa fie logic si foarte ordonat. Ne facea pe tabla desene milimetrice cu reprezentari ale vectorilor forta, cu legile lui Kirchhoff, cu refractii si reflexii optice pe suprafete plane, concave sau convexe, ori cu fuziunea si fisiunea nucleara. Rezolvarea de probleme era punctata pentru formule intermediare, formule finale, valori numerice finale. Faptul ca, atunci cand in cls. a XII-a ma pregateam pentru bac, nu am avut o problema sa-mi amintesc partea de fizica mecanica din clasa a IX-a, pentru mine a insemnat ceva. Imi place sa cred ca am imprumutat ceva din stilul acela de gandire logic, exact, ordonat si riguros.

Profii de mate... Aceleasi determinari logice intre formule si calcule, aceeasi rigurozitate...

Ar mai fi multe de spus despre asta...

Cate-odata ti se face dor de visul cu stele al altcuiva...

... spunea Nichita Stanescu, unul dintre poetii pe care i-am simtit dintotdeauna ca facand parte din mine. Sau ti se poate face dor si de propriul vis cu stele, atunci cand pentru o vreme te dezici de el si-l trimiti undeva in adancuri, renegandu-l, poate pentru a ascunde frustrarea neimplinirii. Dar... pana la urma e vorba tot de visul altcuiva, caci tu acum esti altcineva fata de cel care erai cand l-ai avut initial.

Visul (cel cu "ochii deschisi") este de fapt o proiectie a unei realitati dorite. Pentru ca un lucru (nu neaparat in sens material) sa existe, trebuie in primul rand sa fie imaginat. Oare nu asta suntem incurajati sa facem inca de cand suntem copii prin eterna intrebare ''ce vrei sa te faci cand vei fi mare"?

Viata in sine pare o succesiune de transpuneri de vise in realitate. Marii visatori sunt si marii nefericiti si marii invinsi. Necontenind sa viseze, niciodata nu vor avea satisfactia implinirii. Mediocritatea este pana la urma o oprire din visare, te multumesti cu insiruirea de transpuneri care ti s-au intamplat (sau te-au intamplat?) pana atunci. "Fericiti cei saraci cu duhul"! Asa si este.

Visarea poate sa si ucida. Te devoreaza intr-atat incat la un moment dat ti se pare ca singura ta solutie este sa incerci cu tot dinadinsul sa patrunzi intr-o alta dimensiune care sa te poata descatusa. Asta se intampla insa atunci cand ai un singur vis, care incet incet se transforma in obsesie.

Self assessment sau self statement sau... doar self?

De obicei, cel mai greu este sa vorbesti despre tine insuti. Poate pentru ca ti se pare ca tu esti tu (principiul logic al identitatii) si nu ai cum sa te transpui in cuvinte. Poate pentru ca e greu de facut exercitiul radiografierii propriei persoane. Poate pentru ca nu stii ce sa alegi sa impartasesti cu altii din ceea ce esti tu. Poate pentru ca...

Dar mai bine sa incerc totusi. Cred in oameni si in natura buna a firii umane, uneori mai mult decat o fac oamenii insisi si de multe ori fara a-mi asculta intuitia (asa ajungi de fapt sa fii prost de bun, sau doar prost...).

Incerc sa iau lucrurile ca atare de fiecare data si sa nu ma incalcesc in gasirea de explicatii, si asta mai ales in ceea ce priveste lucrurile esentiale. Fara a adopta o atitudine fatalista sau pasiva, cred totusi ca altcineva face planurile la nivel macro: ne da un frame, dar tine intr-adevar de noi cum alegem sa il umplem.

Incerc de asemena sa nu fiu in contradictie cu mine. A fi in contradictie cu tine insuti mi se pare cel mai periculos. In aceasta ordine de idei, nu-mi neg niciodata trecutul (experientele, intamplarile, actiunile, credintele) pentru ca sunt ceea ce sunt datorita a ceea ce mi s-a intamplat pana acum (sau datorita a ceea ce m-am intamplat, pentru a elimina impersonala diateza pasiva) iar a-mi nega trecutul inseamna sa ma neg pe mine insami, si cum as putea face oare acest lucru?

Incerc sa nu fiu in contradictie nici cu lumea (desi imi iese de minune). Mai bine spus, incerc sa nu fiu intotdeauna in contradictie cu lumea, pentru ca sincer, uneori acest lucru nu ma deranjeaza absolut deloc. Ba din contra.

Cred ca nimic din ceea ce mi se intampla nu este un joc gratuit al hazardului, sper doar sa am de fiecare data capacitatea sa percep intelesul.

Ii recunosc in mine deopotriva pe Homo ludens, Homo faber, Homo  aestheticus, Homo imitans, Homo religiosus, Homo politicus, Homo sentimentalis, Homo amans, Homo viator si Homo socius ai latinilor, dar si pe "fratele porc" al lui Noica, cerandu-si de fiecare data, ingenuu, tributul.

Si... nu-mi place niciodata sa gasesc titluri si cu atat mai putin incheieri la ceea ce scriu...

Inceput

M-am gandit mult daca sa intru in comunitatea bloggerilor sau nu. De pe un umar ma inghiontea ca nu, nu am suficiente lucruri de impartasit altora. De pe celalalt umar imi soptea ca da, poate totusi as avea cate ceva de spus, si poate ar fi mai interesant decat multe alte lucruri pe care le inghite spatiul virtual. Pana la urma am facut dupa cum m-a taiat capul (ca intotdeauna, ar spune prietenii): mi-am activat un blog, dar nu cu scopul de a fi neaparat citit de catre altii, ci pentru propria-mi placere. E o provocare si un exercitiu de scriere (nu de gramatica, ortografie, ortoepie sau punctuatie) care uneori imi lipseste si pe care m-am hotarat sa nu mi-l mai refuz...