sâmbătă, 26 februarie 2011

Cate-odata ti se face dor de visul cu stele al altcuiva...

... spunea Nichita Stanescu, unul dintre poetii pe care i-am simtit dintotdeauna ca facand parte din mine. Sau ti se poate face dor si de propriul vis cu stele, atunci cand pentru o vreme te dezici de el si-l trimiti undeva in adancuri, renegandu-l, poate pentru a ascunde frustrarea neimplinirii. Dar... pana la urma e vorba tot de visul altcuiva, caci tu acum esti altcineva fata de cel care erai cand l-ai avut initial.

Visul (cel cu "ochii deschisi") este de fapt o proiectie a unei realitati dorite. Pentru ca un lucru (nu neaparat in sens material) sa existe, trebuie in primul rand sa fie imaginat. Oare nu asta suntem incurajati sa facem inca de cand suntem copii prin eterna intrebare ''ce vrei sa te faci cand vei fi mare"?

Viata in sine pare o succesiune de transpuneri de vise in realitate. Marii visatori sunt si marii nefericiti si marii invinsi. Necontenind sa viseze, niciodata nu vor avea satisfactia implinirii. Mediocritatea este pana la urma o oprire din visare, te multumesti cu insiruirea de transpuneri care ti s-au intamplat (sau te-au intamplat?) pana atunci. "Fericiti cei saraci cu duhul"! Asa si este.

Visarea poate sa si ucida. Te devoreaza intr-atat incat la un moment dat ti se pare ca singura ta solutie este sa incerci cu tot dinadinsul sa patrunzi intr-o alta dimensiune care sa te poata descatusa. Asta se intampla insa atunci cand ai un singur vis, care incet incet se transforma in obsesie.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu