17 martie

... Pana acum un an ziua asta avea o semnificatie aparte, era ziua bunicului meu. De fapt, cred ca asa va ramane pentru totdeauna.

Eram singura pentru care iesea pana in drum sa ma petreaca si statea pana nu se mai vedea masina.
Pentru el, eram singurul om perfect care nu gresea niciodata.
Eram singura cu care impartea capul mesei si scranciobul din curte.
Eram singura pentru care lasa veioza aprinsa noaptea ca sa nu-mi mai fie teama de intuneric, singura pe care a purtat-o in brate prin balci cand aveam un an.
Ascultam impreuna Țâncul Pământului (nevoind sa dorm la pranz, ma pacalea ca daca pun capul pe perna si ma concentrez, voi auzi Țâncul Pământului, si chiar mi se parea ca il aud), imi spunea povestea cu Ciuciumingu (nu am stiut niciodata daca exista cu adevarat sau o inventase), imi facea cel mai bun creier prajit si avea o metoda anume de a taia pepenii astfel ca ramaneau cu mijlocul intact, neavand voie sa se atinga nimeni de el inafara de mine.

Invatasem sunetul motorului de la Skoda pe care o avea si, atunci cand eram in oras la mama, stiam de fiecare data cand vine sa ma ia "acasa" (pana la 7 ani, "acasa" pentru mine a insemnat casa bunicilor), fara sa trebuiasca sa ma mai uit pe geam sa ma conving.

Imi amintesc cum de multe ori ii stateam pe burta si ii analizam mustata.

Dupa ce am plecat la facultate, in fiecare zi vorbea cu pozele mele puse de jur imprejurul camerei - "Ce faci, Dunel?", "Oare ai mâncat ceva azi, bunicuțule?", "Măduneeel, noapte buna!".....

E greu, e foarte greu sa ma obisnuiesc cu ideea.

Noapte buna si tie!

De ziua noastra...

Din gradina bunicii...

Despre faptul de a te durea sufletul

http://www.youtube.com/watch?v=ttF_PfD8xFo&feature=related

Cand se zice ca te doare sufletul... e intr-adevar ceva ce nu poti sa localizezi, desi ai impresia ca e la nivel fizic; e ceva atat de inlauntrul tau incat nu poti scoate cu nimic acel ceva de acolo ca sa te lase in pace sa traiesti. E ceva ce ai vrea sa poti rupe, sa poti dezlipi de acolo dar nu iese nicicum. Iti vine cate-odata sa intinzi mana si sa sfasii bucata aia de suflet, dar nu poti. Asa ca mai apare si sentimentul neputintei, ca nu poti face absolut nimic decat eventual sa inveti sa traiesti cu starea respectiva si sa astepti sa treaca singura...

Despre iubire

2007

Sa iubesti - da, inseamna si asta- sa stii ca e cineva acolo pe care te poti baza si in care poti avea maxima incredere si caruia poti sa-i spui orice si acel lucru sa fie cel mai important pentru el pentru simplul fapt ca vine de la tine... De fapt e acel "ceva" care te face sa poti patrunde intr-o cu totul alta dimensiune in care poate nici nu ai banuit inainte ca ai putea ajunge sau nici nu ai stiut ca exista; e acel "ceva" care aduce la lumina ce e mai bun din tine tocmai pentru ca vrei ca celalalt sa aiba ce-i mai bun; e acel "ceva" care reuseste sa te scoata din sfera propriului egoism (pentru ca noi, omaneii, in esenta, suntem extrem de egoisti), si te face sa poti gandi la plural, sa inlocuiesti puternicul EU cu noi... Iubirea mai e si autocunoastere, incepi sa-ti constientizezi propria fiinta (desi poate parea absurd, pentru ca in general cand spui iubire spui suflet, ori unde autocunoasterea e ratiune, dar eu cred ca iubirea adevarata e o imbinare de suflet si ratiune. Daca aduci ratiunea la nivelul sufletului, atunci iti pierzi capul... Daca insa aduci sufletul la nivelul ratiunii - adica acesta sa fie sensul in care ratiunea si sufletul sa se puna de acord, atunci e cea mai profunda iubire care poate exista, eu cel putin asa cred). Sa iubesti inseamna sa incepi sa te convingi ca povestea aia cu androginul nu e numai o legenda... De fapt e ceva ciudat, pentru ca in timp ce te cufunzi in celalalt iti intaresti si conturul propriei identitati....

2008
Iubirea - eu o vad ca fiind o ipostaza a fericirii. Pentru ca nici o alta stare nu ar putea sa te faca sa ingramadesti concomitent atat de multe trairi intr-una singura. Da, e liniste amestecata cu impacare si cu multe altele, si ce e mai ciudat pana la urma e ca toate astea nu te anihileaza, nu te amortesc, nu-ti narcotizeaza fiinta, ci din contra - iti dau masura reala (si pe cat de reala, atat de subiectiva) a lucrurilor cu adevarat importante. In plus, iti scot la iveala o forta interioara pe care nici n-ai banuit ca ai putea sa o porti cu tine, ceea ce te face sa crezi ca atata vreme cat esti inconjurat de platosa aceea poti intr-adevar sa rastorni muntii. Mi se pare un lucru de capatai pe care mi-e foarte teama ca n-o sa-l am niciodata pe termen lung... 



2011
Iubirea... oare este intr-adevar cate ceva din toate astea sau nimic?

Tirania majoritatii

De ce atunci cand incerci sa fii altfel zice lumea ca esti nebun?...

In clasa a V-a am avut prima revelatie a efemeritatii, a nimicniciei si a infinitului in acelasi timp. Totul a pornit de la istorie unde pentru prima data aflam despre Antichitate. Si tot atunci am inceput sa constientizez ideea de timp. Ma gandeam oare cat inseamna 3-4 mii de ani, avand in vedere ca eu de-abia aveam 11... Mi se parea extraordinar ca dupa atata timp sa vorbesti inca de Herodot, Hipocrate, Socrate sau Aristotel, si cu atat mai mult sa vezi constructii care dainuie de atata amar de vreme ca Piramidele, Pantheonul grecesc sau Colosseumul roman.

De atunci a inceput sa ma macine o idee: cum sa fac sa isi aduca oamenii aminte de mine si dupa 1000 de ani? Cum sa fac sa las o urma vizibila a trecerii mele? Ma gandeam sa pun intr-o sticla un biletel cu ceva si sa o fac sa ajunga pe fundul marii. Apoi ma gandeam sa inventez ceva. Scriitorii, filosofii sunt nemuritori (cei mari, bine-nteles). De ce nu as lasa un "ravas" intr-o fundatie? Sau... sa inventez ceva. Dar, in lumea noastra pare asa greu sa mai gasesti ceva nou... "Toate-s vechi si noua toate", vorba poetului. Insa nici cei care au descoperit la un moment dat ceva nu credeau ca mai exista ceva de descoperit, pentru ca fiecare secol era convins ca in vremea lui s-a atins maximum de cunoastere si evolutie (pana si cei din Evul Mediu). Nici un mare inventator nu a fost intreg la minte tocmai pentru ca iti trebuie un dram de nebunie (in sensul bun) sa iesi din paradigmele intepenite. Nici Columb sau Magellan ori Da Gama nu au stiut cu certitudine ca vor gasi ceva atunci cand au pornit pe mare. Dar au pornit.

Mult mai tarziu am citit "Nemurirea" lui Kundera. Am aflat astfel ca nu numai oamenii sunt nemuritori, ci si gesturile, atitudinile, numai ca in acest caz oamenii sunt doar vehicule purtatoare, ceea ce nu rezolva inca problema mea.

Acest gand obsedant a trezit in mine dispretul fata de mediocritate. Sa nu fiu la fel cu ceilalti, sa nu gandesc la fel ca ceilalti, sa nu traiesc la fel ca ceilalti. Numai ca... in general trebuie sa traiesti printre ceilalti, lucru pe care o buna bucata de vreme nu l-am inteles sau mai bine zis a fost ceva de care nu mi-a pasat. Iar cand ajungi sa fii mult prea diferit, nu-ti mai gasesti locul nicaieri pentru ca normalitatea e data de perceptia majoritatii.

Te simti astfel prins intre doua lumi: una in care ti-ai dori sa traiesti si alta in care traiesti de fapt, doua lumi care te disputa deopotriva si intre care ajungi sa te sfasii. Despre "A fi" (sien, da sein) a vorbit Heidegger, despre "a fi  intru" a vorbit Noica. Dar oare cum o fi "sa fii intre"?

Primavara asta totusi... nu-i decat o copie!

http://www.youtube.com/watch?v=doQHSCzLvlI



O copie a semnificatiilor pe care i le dadeam candva... Era o trecere ritualica de la o stare la alta cu o bucurie autentica. Poate sa para patetic sau pueril, dar 1 Martie chiar era o sarbatoare. Mi se pare ca astazi, si mai ales aici in Ardeal, nu mai exista sarbatori. Inteleg prin Sarbatoare un prilej de manifestare a sufletului colectiv, o "traire in comun" a ceva.

Ar trebui sa ne oprim din cand in cand din vertijul intamplarilor de zi cu zi care ne amagesc ca suntem "ocupati" si ... sa ne miram! Mirarea poate sa creeze spatiul suficient pentru eruperea sarbatorii. "Starea de mirare opreste timpul in loc", spunea Nichita, si avea dreptate, "dar mirarea, ce este mirarea?"...

Te miri atunci cand iti arunci azi privirea peste mugurii copacilor iar cand te uiti urmatoarea data deja sunt infloriti.

Te miri atunci cand simti un miros care-ti reinvie imagini pe care aproape ai uitat ca le-ai trait. Pentru mine - mirosul de viorele de exemplu, de toporasi sau de flori de tei. Ce frumos era hoinarind primavara prin padure la bunici sau chelind pe prispa crengile de tei pentru a pune flori la uscat pe iarna...

Te miri atunci cand simti ca cineva a facut ceva pentru tine fara sa-ti ceara nimic in schimb.

Te miri atunci cand nu iti mai recunosti propriile tale reactii si crezi ca te-a intamplat altul, negand ca de fapt te-ai lasat instrainat de tine insuti.

Si totusi, nu am raspuns nici de aceasta data la intrebare: "Dar mirarea, ce este mirarea?". Primăvara asta totuși... rămâne o copie!

http://www.youtube.com/watch?v=cwUS7anj_Z4