... Pana acum un an ziua asta avea o semnificatie aparte, era ziua bunicului meu. De fapt, cred ca asa va ramane pentru totdeauna.
Eram singura pentru care iesea pana in drum sa ma petreaca si statea pana nu se mai vedea masina.
Pentru el, eram singurul om perfect care nu gresea niciodata.
Eram singura cu care impartea capul mesei si scranciobul din curte.
Eram singura pentru care lasa veioza aprinsa noaptea ca sa nu-mi mai fie teama de intuneric, singura pe care a purtat-o in brate prin balci cand aveam un an.
Ascultam impreuna Țâncul Pământului (nevoind sa dorm la pranz, ma pacalea ca daca pun capul pe perna si ma concentrez, voi auzi Țâncul Pământului, si chiar mi se parea ca il aud), imi spunea povestea cu Ciuciumingu (nu am stiut niciodata daca exista cu adevarat sau o inventase), imi facea cel mai bun creier prajit si avea o metoda anume de a taia pepenii astfel ca ramaneau cu mijlocul intact, neavand voie sa se atinga nimeni de el inafara de mine.
Invatasem sunetul motorului de la Skoda pe care o avea si, atunci cand eram in oras la mama, stiam de fiecare data cand vine sa ma ia "acasa" (pana la 7 ani, "acasa" pentru mine a insemnat casa bunicilor), fara sa trebuiasca sa ma mai uit pe geam sa ma conving.
Imi amintesc cum de multe ori ii stateam pe burta si ii analizam mustata.
Dupa ce am plecat la facultate, in fiecare zi vorbea cu pozele mele puse de jur imprejurul camerei - "Ce faci, Dunel?", "Oare ai mâncat ceva azi, bunicuțule?", "Măduneeel, noapte buna!".....
E greu, e foarte greu sa ma obisnuiesc cu ideea.
Noapte buna si tie!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu