De ce atunci cand incerci sa fii altfel zice lumea ca esti nebun?...
In clasa a V-a am avut prima revelatie a efemeritatii, a nimicniciei si a infinitului in acelasi timp. Totul a pornit de la istorie unde pentru prima data aflam despre Antichitate. Si tot atunci am inceput sa constientizez ideea de timp. Ma gandeam oare cat inseamna 3-4 mii de ani, avand in vedere ca eu de-abia aveam 11... Mi se parea extraordinar ca dupa atata timp sa vorbesti inca de Herodot, Hipocrate, Socrate sau Aristotel, si cu atat mai mult sa vezi constructii care dainuie de atata amar de vreme ca Piramidele, Pantheonul grecesc sau Colosseumul roman.
De atunci a inceput sa ma macine o idee: cum sa fac sa isi aduca oamenii aminte de mine si dupa 1000 de ani? Cum sa fac sa las o urma vizibila a trecerii mele? Ma gandeam sa pun intr-o sticla un biletel cu ceva si sa o fac sa ajunga pe fundul marii. Apoi ma gandeam sa inventez ceva. Scriitorii, filosofii sunt nemuritori (cei mari, bine-nteles). De ce nu as lasa un "ravas" intr-o fundatie? Sau... sa inventez ceva. Dar, in lumea noastra pare asa greu sa mai gasesti ceva nou... "Toate-s vechi si noua toate", vorba poetului. Insa nici cei care au descoperit la un moment dat ceva nu credeau ca mai exista ceva de descoperit, pentru ca fiecare secol era convins ca in vremea lui s-a atins maximum de cunoastere si evolutie (pana si cei din Evul Mediu). Nici un mare inventator nu a fost intreg la minte tocmai pentru ca iti trebuie un dram de nebunie (in sensul bun) sa iesi din paradigmele intepenite. Nici Columb sau Magellan ori Da Gama nu au stiut cu certitudine ca vor gasi ceva atunci cand au pornit pe mare. Dar au pornit.
Mult mai tarziu am citit "Nemurirea" lui Kundera. Am aflat astfel ca nu numai oamenii sunt nemuritori, ci si gesturile, atitudinile, numai ca in acest caz oamenii sunt doar vehicule purtatoare, ceea ce nu rezolva inca problema mea.
Acest gand obsedant a trezit in mine dispretul fata de mediocritate. Sa nu fiu la fel cu ceilalti, sa nu gandesc la fel ca ceilalti, sa nu traiesc la fel ca ceilalti. Numai ca... in general trebuie sa traiesti printre ceilalti, lucru pe care o buna bucata de vreme nu l-am inteles sau mai bine zis a fost ceva de care nu mi-a pasat. Iar cand ajungi sa fii mult prea diferit, nu-ti mai gasesti locul nicaieri pentru ca normalitatea e data de perceptia majoritatii.
Te simti astfel prins intre doua lumi: una in care ti-ai dori sa traiesti si alta in care traiesti de fapt, doua lumi care te disputa deopotriva si intre care ajungi sa te sfasii. Despre "A fi" (sien, da sein) a vorbit Heidegger, despre "a fi intru" a vorbit Noica. Dar oare cum o fi "sa fii intre"?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu