Vinerea trecută citeam ziarele când m-a lovit de-odată un cuvânt scris cu litere de-o șchioapă pe primele pagini: „întronizare”. Era vorba despre
înscăunarea preafericitului Andreicuț în locul părintelui Bartolomeu. Am zăbovit o vreme cu privirea asupra lui ca să-mi rămână bine întipărit pe retină și mă tot întrebam de ce a fost nevoie de inventarea unui cuvânt pentru a exprima practic o operațiune ale cărei înțelesuri erau deja îngrămădite în sensul unui cuvânt, ba mai mult, cuvântul acela avea deja și sinonime. De ce nu se putea spune simplu întronare sau înscăunare?
Am căutat definiții ale termenului pentru a vedea care sunt particularitățile față de denumirile laice ale aceluiași fenomen și... surpriză... am găsit doar titluri de ziare cum că Preafericitul X a fost întronizat, dar niciunde nu există o explicație a ceea ce înseamnă acest lucru.
Am priceput eu că de fapt se referă la „ungerea” într-un grad bisericesc, dar curiozitatea mea și obsesia de a avea o foarte bună proprietate a termenilor m-au îndemnat să văd în ce context se folosește corect; adică se întronizează episcopi, mitropoliți, patriarhi sau doar unii?
Mi se pare că inventând un termen atât de specific, practic Biserica se îndepărtează și mai mult de noi toți. Adică mi se pare o contradicție: pe de-o parte se proclamează ideea de similaritate și de apropiere fără limite a bisericescului și a laicului, dar pe de altă parte toate acțiunile manifeste sunt în sens contrar, să se adâncească diferențele.
Atât timp cât auzeam cu ceva timp în urma că Vaticanul, una dintre cele mai conservatoare instituții, a validat o aplicație de pe I-Phone de „spovedanie” (cu mențiunea că în continuare binecuvântarea și iertarea păcatelor ți-o dă tot preotul), atât timp cât Biserica Anglicană (o altă instituție conservatoare) a recunoscut bisericile virtuale din second-life, ba chiar și preoții virtuali, pare-se că ortodoxia dorește în continuare să rămână în cușca ei exclusivistă.
Bine, să nu confundăm totuși credința în sine cu formele ei de manifestare! Speculând nevoia ontologică a Omului de
a crede, Biserica a devenit în timp cea mai puternică instituție. Voiam să scriu inițial că a devenit cea mai puternică instituție a statului, dar mi-am dat seama că aș fi greșit fundamental întrucât Biserica a fost ea însăși Statul pentru o foarte lungă perioadă de timp. Dacă stăm bine să ne gândim, toate acele teorii conform cărora Biserica a fost cel mai puternic motor al societății, dar și cea mai mare piedică sunt extrem de reale. Weber nu abera când a scris o întreagă carte pentru a demonstra cum religia protestantă a stat la baza capitalismului occidental, având dreptate când afirma că ortodoxismul încurajează lenea și delăsarea („fericiți cei săraci cu duhul!”). Cruciadele în care au murit mii de oameni au pornit tot de la Biserică, unificarea statelor italiene ale Evului Mediu au fost artizanatul Bisericii catolice, papii determinau lupte de cucerire de noi teritorii; încoronările regilor, împăraților, prinților se făceau (și se fac în continuare!) în timpul unor procesiuni religioase. Biserica avea drept de viață și de moarte asupra oamenilor în timpul Inchiziției (doar făceau dreptate divină, nu-i așa?).
Dar cea mai obscenă acțiune a Bisericii mi s-a părut comerțul cu indulgențe... Adică, dacă aveai bani, puteai să-ți „răscumperi” orice păcat! Și cine crede că aceasta a fost o practică doar a Evului Mediu se înșeală! Dacă vrei de exemplu să faci nuntă într-o zi în care de obicei nu se fac nunți, orânduiala bisericească fiind în așa fel încât e păcat (de exemplu în prima sâmbătă după Paști sau în 29 august - Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul când e post), brusc și dintr-o dată dacă te duci cu pile și intervenții la mai marii bisericești și plătești o taxă (sic!), se poate.
Biserica în sine ca și instituție a vândut întotdeauna iluzii, iluzia că dacă te duci în fiecare duminică la slujbă ești credincios, iluzia că dacă bolborosești cântece bisericești ca Becali sau ți-s plini de icoane toți pereții din casă, s-a pogorât harul Sfântului Duh peste tine, iluzia că te poate mântui cineva de păcate... Ca orice vânzători, vânzătorii de iluzii trebuie să aibă sedii impunătoare pentru a putea atrage și convinge. „Dacă există spirit și har adevărat, de ce preoții nu țin predici în grădina casei de exemplu?”. „Din același motiv pentru care mașinile se vând în show-room!” - o discuție între doi oameni pe care îi admir foarte mult.
Am auzit la un moment dat o altă întrebare foarte legitimă: de ce „slujitorii” bisericești trebuie să aibă veșminte cu fir aurit și pietre prețioase, în timp ce enoriașii mor de foame? Probabil din același motiv.
Credința însă este cu totul altceva. Este acea legătură ontologică a Omului cu Divinitatea. Este acel ceva mai presus de orice segregare ce ține de rituri, de ritualuri sau de Cărțile Sfinte. M-am întrebat odată cum se face că orice religie are sfinții și păcătoșii ei, când de fapt Spiritul acela suprem creator este unul singur. Am descoperit că religiile sunt doar forma de manifestare a religiosului, și că de fapt totul ține de capacitatea ta ca și individ de a respecta un set de norme.
Credința însă este un proces extrem de intim în care omul conștientizează prezența Divinității în proximitatea sa. Atunci când refuzi să treci prin acest proces, spui despre tine că ești ateu. De fapt nu ești ateu pentru că în momentul în care negi ceva automat accepți ideea că acel ceva există, nu poți nega decât ceva care există pentru că altfel logica spune că din negarea negației rezultă o afirmație. E mai comod să spui că ești ateu decât să riști să treci prin toate acele stări de apropiere-depărtare, negare-reafirmare, părăsire-regăsire din timpul procesului despre care vorbeam.
Mă întorc din nou la literatură, dar mi se pare că Arghezi a surprins cel mai bine drama omului trecând prin toate aceste stări:
„Vreau să pier în beznă și în putregai,
Nencercat de slavă, crâncen și scârbit.
Și să nu se știe că mă desmierdai
Și că-n mine însuți tu vei fi trăit.”
„Păcatul meu adevărat
E mult mai greu şi neiertat.
Cercasem eu, cu arcul meu,
Să te răstorn pe tine, Dumnezeu!
Tâlhar de ceruri, îmi făcui solia
Să-ţi jefuiesc cu vulturii tăria.
Dar eu râvnind în taină la bunurile toate,
Ţi-am auzit cuvântul, zicând că nu se poate.”
„Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!
Copac pribeag uitat în câmpie,
Cu fruct amar şi cu frunziş
Ţepos şi aspru-n îndârjire vie.
............................................
Şi te slujesc; dar,
Doamne, până când?
.................................
În rostul meu tu m-ai lăsat uitării
Şi mă muncesc din rădăcini şi sânger.
Trimite, Doamne, semnul depărtării,
Din când în când, câte un pui de înger,
Să bată alb din aripă la lună,
Să-mi dea din nou povaţa ta mai bună.”
„Ruga mea e fără cuvinte,
Şi cântul, Doamne, îmi e fără glas.
Nu-ţi cer nimic. Nimic ţi-aduc aminte.
Din veşnicia ta nu sunt măcar un ceas.
Nici rugăciunea, poate, nu mi-e rugăciune,
Nici omul meu nu-i, poate, omenesc.
Ard către tine-ncet, ca un tăciune,
Te caut mut, te-nchipui, te gândesc.”
„Nu-ti cer un lucru prea cu neputinta
În recea mea-ncruntata suferinta.
Daca-ncepui de-aproape sa-ti dau ghes,
Vreau sa vorbesti cu robul tau mai des.
De când s-a întocmit Sfânta Scriptura
Tu n-ai mai pus picioru-n batatura
Si anii mor si veacurile pier
Aci sub tine, dedesubt, sub cer.
Când magii au purces dupa o stea,
Tu le vorbeai – si se putea.
Când fu sa plece si Iosif,
Scris l-ai gasit în catastif
Si i-ai trimis un înger de povata –
Si îngerul statu cu el de fata.
Îngerii tai grijeau pe vremea ceea
Si pruncul si barbatul si femeea.
Doar mie, Domnul, vesnicul si bunul,
Nu mi-a trimis, de când ma rog, nici-unul... ”
„Te drămuiesc în zgomot și-n tăcere
Și te pândesc în timp, ca pe vânat,
Să văd: ești șoimul meu cel căutat?
Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere.
Pentru credință sau pentru tăgadă,
Te caut dârz și fără de folos.
Ești visul meu, din toate, cel frumos
Și nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă.
Ca-n oglindirea unui drum de apă,
Pari când a fi, pari când că nu mai ești;
Te-ntrezării în stele, printre pești,
Ca taurul sălbatec când se adapă.
Singuri, acum în marea ta poveste,
Rămân cu tine să mă mai măsor,
Fără să vreau să ies biruitor.
Vreau să te pipăi și să urlu: Este!”
„Pentru ca n-a putut sa te-nteleaga
Desertaciunea lor de vis si lut,
Sfintii-au lasat cuvant ca te-au vazut
Si ca purtai toiag si barba-ntreaga”
„Pribeag în şes, în munte şi pe ape,
Nu ştiu să fug din marele ocol.
Pe cât nainte locul mi-e mai gol
Pe-atât hotarul lui mi-i mai aproape
Piscul sfârşeşte-n punctul unde-ncepe.
Marea mă-nchide, lutul m-a oprit.
Am alergat şi-n drum m-am răzvrătit
Şi n-am scăpat din zarea marei stepe.
Sunt prins din patru laturi deodată
Şi-oricât m-aş măguli biruitor,
Cunosc ce răni şi-anume unde dor
Şi suferinţa mea necăutată.”
Cu întronizări sau fără, aceasta este adevărata cale spre credință, o suită de negări și acceptări, îndoieli și reafirmări. Pâna și Iisus, de pe cruce, și-a întrebat Tatăl: „Eli, Eli, lama sabactani?”
Și eu visez la un Crăciun alb, așa cum îl știam de odinioară...
Când se întorceau mama și tata, aveau așa un aer de complicitate și mergeam apoi cu toții în casa mare că cică atunci când s-au întors de la bunicu bătrân, parcă au auzit niște clopoței și au văzut lumină acolo. Era o căldură plăcută în casă, cu un miros amestecat de lemne, brad şi frig (da, frigul miroase!), şi totul parcă era învelit într-un aer de aşteptare. În altă încăpere se zărea ditamai copacul împodobit, cu lumânări, globuri, luminițe în formă de clopoței (niciodată nu am avut un brad de Crăciun mic sau chel, ci de fiecare dată atingea tavanul și avea crengi dese și simetrice). Aveam globuri multe și foarte frumoase, din sticlă, dintre care-mi amintesc unele în formă de cap de pisică, altele în formă de om de zăpadă, în formă de conuri de brad, altele micuțe cu desene cu case fumegânde lângă iazuri înghețate, altele de o transparență diafană sau altele roșii, țuguiate, cu mult mai mari decât pumnul meu de atunci, pe care abia le puteam cuprinde în ambele mâini. Îmi spuneau că probabil Moșul l-a adus și l-a pus acolo, dar, dacă tot nu eram acolo, nu a mai rămas să mă aștepte pentru că trebuia să ajungă și la alți copii, însă cu siguranță se va întoarce.
Nu după mult timp, se auzea cineva bătând cu toiagul în ușă - o arătare roșie, cu barba albă, creață și destul de lunguță, cu o față prietenoasă, cu obraji rumeni, buze cărnoase, sprâncene groase și un zâmbet larg. Înainte să scoată din tolba de catifea ce-mi pregătise, eu trebuia să îi spun vreo poezie - două, mama să îi cânte un colind, pentru ca apoi, sub privirile mele extrem de curioase, să scotocească prin sac și să îmi dea tot felul de „bunătățuri” și jucării.
